Intre prieteni

Am inceput sa joc fotbal de la cea mai frageda varsta. Inainte sa fi intrat la scoala generala, parintii fusesera in excursie in strainatate de unde au adus o minunatie de minge originala de volei pe care o izbeam prin toata casa cu ajutorul picioarelor. Cele mai multe amintiri le am, totusi, din clasele primare fiindca era cel mai ravnit joc (batea de departe prinsea, laptele gros sau ascunsea).

E momentul sa fac un inventar al obiectelor folosite in loc de banala minge de fotbal de azi fiindca pe vremea aia erau extrem de rare mingile cu camera. In primul rand, exista o minge de cauciuc care era artefactul suprem al oricarui meci de fotbal desi devenea iremediabil ovala dupa un timp, ca sa nu mai pomenim de inevitabila si tot iremediabila spartura. Pe locul secund se situa mingea de tenis care se pierdea cam des peste gardul din curtea scolii. Apoi mai erau castanele si, da, pietrele.

Adeseori, papucii nostri se supuneau unor presiuni insuportabile iar picioarele ne erau pline de vanatai. Din pacate pentru unii dintre noi, parintii nu isi permiteau sa ne schimbe incaltarile atat de des incat sa ne impiedice deplasarea la scoala cu tenisi gauriti sau adidasi cu talpa dezlipita. Dar nu conta, atata timp cat ne adunam in fiecare pauza, ocupam cel putin o poarta in curtea scolii (daca nu erau porti libere faceam noi una din doua pietroaie) si incingeam un meci intre toti doritorii. Si cei mai multi erau amatori fiindca terenul era spatiul bataliei supreme: unde cei mai buni jucatori erau lideri de clasa, unde golurile te propulsau in ierarhia respectului si unde cei care ajungeau in poarta traiau o umilinta necrutatoare. Imaginati-va numai portari care stateau in calea pietrelor sutate naprasnic de jucatorii echipei adverse.

Dupa cum spuneam, era o batalie in care ordinea valorii si sfera influentei pleca din atac si se termina la portar. Dar lupta acerba nu era doar impotriva adversarului ci si intre coechipieri. Era concurenta la goluri, pasele erau executate doar de la supusi la lideri si cei din urma nu lasau mingea de la picior pana nu inscriau dupa ce driblau tot ce le statea in cale. Momentele rare de marinimie si de pasa la coechipierul atacant se petreceau aproape numai in momentele in care echipa conducea. Era legea junglei si liderii isi rasfrangeau influenta sportiva si in sala de clasa. Singura exceptie pe care mi-o amintesc este cea a lui Ionut care desi refuza sa joace fotbal, era cel mai gras si mai puternic dintre toti.

Fotbalul era atat de important atunci incat imi amintesc ca in vacanta de vara de dupa clasa a doua, cand am fost intr-o tabara cu clasa, in muntii Bucegi, am jucat aproape tot timpul. Unii plecau in drumetii prin munti insa eu le refuzam in favoarea activitatii iubite. Copiii erau de mai multe varste dar asta nu ma impiedica sa fiu nelipsit de la orice meci de fotbal care se desfasura pe langa cabana in care locuiam. Intr-o zi, dupa ce cu o seara inainte se facuse foc de tabara pt copiii mai mari, am incins un meci fix in jurul cenusei ramase, nu fiindca tineam mortis sa aratam lumii cum arata hornarii, ci pur si simplu fiindca era cel mai plat teren din zona. Sigur ca dupa meci pielea imi era toata innegrita si hainele la fel dar nu le-am schimbat fiindca in aceeasi zi ne intorceam inspre casa. In ziua urmatoare, parintii mi-au interzis sa ies la bara din fata blocului si am suferit enorm.

Totusi, cea mai clara amintire din tineretea de fotbalist vine ceva mai tarziu, in clasa a 6-a , din parcarea din fata blocului unde jucam in fiecare vara pana se lasa seara. Intr-unul din meciuri, mingea a zburat, la un moment dat, peste garajele care se intindeau lipite, pe lungimea terenului, intre cele doua perechi de bolovani care tineau loc de porti. Eu eram cel mai apropiat de punctul nevazut inspre care a pornit mingea asa ca am initiat un sprint voios, anticipand momentul in care voi prelua mingea pe spatiul verde din spatele garajelor (nu exista out). In fractiunea de secunda de dupa ce am luat coltul primului garaj in plina viteza, mi-am dat seama ca un stalp de telegraf se inalta imperturbabil in fata mea. Era mult prea tarziu si tot ce am mai reusit sa fac a fost sa imi duc cumva un brat in fata capului. Urmarea: s-a auzit o bubuitura cu ecou in toata parcarea iar frate-mio si Bobo m-au ajutat sa ajung intr-un picior acasa; din punct de vedere medical: rotula dislocata picior stang – ghips, julitura picior drept, entorsa la umar, taietura la spranceana – ochi innegrit si umflat.

Intr-o saptamana jucam ungureasca cu piciorul in ghips, la bara de batut covoare din fata blocului.
(va urma)