Am avut privilegiul de a fi spectator la un concert al Orchestrei Filarmonice din Londra. In program au fost Tchaikovsky si Bruckner, cu participarea violonistei Janine Jansen. Imi doream demult sa particip la un concert Tchaikovsky si s-a potrivit perfect.
Sala de spectacol a fost probabil cea mai mare in care am fost pana acum, de aprox. 3000 de locuri. Am avut loc undeva in spatele scenei, ceea ce am inteles ca nu e deloc bine, orchestra fiind indreptata inspre sala, dar nefiind un expert m-am bucurat mai mult ca pot vedea de aproape orhcestra.
Am ajuns cu o ora inaintea spectacolului si surprinzator pentru mine, era deja aglomeratie si lumea era adunata la o bere la barurile din hol sau luau cina la restaurant, facand din eveniment un prilej de socializare mai amplu.
In fine, am intrat in sala si am gasit locul. Langa mine s-au asezat doi domni in varsta (70+). Tragand cu urechea la conversatia lor am aflat ca unul dintre ei mai are doar doua dorinte neindeplinite: sa cante in fata unei audiente de cel putin o suta de persoane si sa aiba un birou in cladirea din centrul Londrei unde a avut bunicul sau birou. Fara sa vreau m-a dus gandul la ce o fi facut bunicul bunicului meu pe vremea aia. N-am apucat sa ma gandesc prea mult pentru ca domnul cu pricina m-a intrebat daca am venit aici pentru Tchaikovsky sau pentru Bruckner. Cand a auzit ca pentru Tchaikovsky, mi-a zis ca ei sunt pentru Bruckner dar oricum bauturile de la pauza o sa le plateasca ei. N-am mai putut continua discutia ca intrase in scena Janine.
Despre trairile si impresiile din timpul concertului nu o sa scriu preferand sa las pe fiecare sa si le imagineze, in functie de preferintele si personalitatea sa.
Revenind la domul D.S., asa cum ma anuntase mai devreme, in pauza am mers sa bem ceva si sa imi explice de ce e mai bun Bruckner. M-a intrebat intai de unde sunt. Recunosc ca am avut o oarecare ezitare inainte de a-i spune ca din Romania (oare nu o sa fie dispretuitor? sau doar sa ii fie lehamite, sau sa nu mai plateasca berea?). Reactia lui a fost exact inversa decat ma asteptam. Figura i s-a luminat si mi-a spus "Buna seara" in romana. Au urmat apoi mai multe aminitiri de-ale lui din anii '60 cand dupa ce terminase studiile venise in Romania pentru un stagiu, ca sa cartografieze zonele unde ar putea fi crescute capre negre in captivitate in munti. Nu si-a terminat niciodata cercetarea pentru ca intr-o seara din holtelul in care locuia l-au luat pe sus securistii si l-au arestat pentru ca "deseneaza harti pentru tancuri". Scaparea i-a venit din partea academicianului Morariu, profesor de geografie cu care colabora si care le-a aratat doua bilete la opera in Bucuresti, unde urmau sa mearga impreuna si ca raspunde el daca vor fi probleme. Evident ca n-a mai fost cazul de mers la opera, a plecat degraba inapoi in Anglia, dar suprinzator, amintirile i-au ramas placute despre Romania.
Mi-a ramas treaza in minte o replica de-a sa :"In anii '50 Romania era vestita ca o tara foarte frumoasa, dar extrem de corupta. Este la fel si acum." N-a zis nimic despre tigani, despre romanii ce lucreaza in Europa si alte subiecte la moda, avand numai indemnul ca tinerii pot schimba tara daca se implica.
Celor care au pasiunea gatitului sau doar vor sa incerce o reteta care chiar se poate face cu ingrediente obisnuite gasite in magazinele din Cluj recomand site-ul 121 de retete europene .
De ce 121? Raspunsul il gasiti in prima postare de pe site.
Pe langa mancare, site-ul mai are si un "raft cu bauturi" care se ocupa cu hidratarea, de la diferite beri pana la diferite cocktailuri cu sau fara alcool.
Enjoy!
Valenbisi este modul ideal de a te deplasa in Valencia, fie ca ești localnic sau turist. Bike-sharing se referă la folosirea in comun a unor biciclete iar scopul este foarte simplu: deplasarea in oraș.
Ieși din casă, umblii până la prima intersecție, de acolo iei o bicicletă cu care te deplasezi până la cea mai apropiată intersecție de destinația ta, acolo lași bicicleta și umblii în continuare până la destinație - fără ambuteiaje în trafic, fără cautare de locuri de parcare, fără sa plătesti parcarea.
Cam așa arată o stație de biciclete comunitare aflată în majoritatea intersecțiilor mai mari (în Paris, de exemplu, sunt 1200 asemenea statii).
Pentru a folosi sistemul trebuie sa-ti faci un cont (săptămânal cu 10 Euro sau anual cu 18 Euro - prima jumătate de oră de folosire e gratuită, urmatoarele 30 de min sunt 0.5 Euro, apoi câte 2 Euro pentru fiecare 60 de minute in plus.). Abonamentele saptămânale se pot face pe loc la automatele din stații, durează aproximativ 1 min și ai nevoie de un card de credit. După ce ai făcut abonamentul, automatul iți da un cod de abonat la care iți setezi un numar pin. Cu aceste informatii poți să inchiriezi biciclete de la orice stație din oraș: bagi codul și pinul, alegi bicicleta și gata. Când lași bicicleta la stația de destinație sistemul înregistrează automat ca bicicleta a fost returnată și calculează daca și cât ai de plătit. SUma va fi luată de pe cardul folosit pentru crearea abonamentului. În cazul in care călătoria e mai lunga de 30 de minute și nu vrei sa plătești taxa suplimentară, poți să opresti la orice statie din drumul tău și să lași bicicleta după care poți sa o iei din nou și sa-ti continui drumul, timer-ul fiind resetat.
Infrastructura pentru biciclisști din Valencia ajută de asemenea foarte mult și încurajează oamenii să aleaga acest mijloc de deplasare:
Pistele de biciclete ocolesc stațiile de autobuz prin spatele acestora astfel încât să nu se intersecteze bicicliștii cu pietonii care folosesc transportul în comun.
Trecerile de pietoni sunt dublate de treceri pentru biciclisti, si semafoarele pietoni-biciclisti sunt comune.
Spre deosebire, legislația de la noi din țară interzice traversarea străzii pe bicicletă pe trecerea de pietoni chiar dacă semaforul arata verde la pietoni.
Un capitol unde sistemul ar putea fi îmbunatațit este managementul bicicletelor între stații. Dimineața, când lumea merge spre centru stațiile din cartiere tind să se golească astfel încât esti nevoit sa vizitezi mai multe stații pentru a lua o bicicleta, iar cele din centru sunt se umplu astfel încât ești nevoit din nou să vizitezi mai multe stații pentru a lăsa bicicleta. Seara se poate observa fenomenul invers, când stațiile din centru sunt goale și cele din cartiere sunt pline. Pentru a rezolva această problemă, angajații Valenbisi mută biciclete din stațiile pline spre cele goale cu o remorcă
Tot pentru a rezolva problema de mai sus, cand ajungi cu bicicleta într-o stație plină, sistemul îți adaugă un bonus de 15 minute care nu se taxează pentru a ajunge la o stație cu sloturi libere. De asemenea în fiecare stație este o hartă updatată dinamic pe care se pot vedea stașiile din apropiere si încărcarea lor cu biciclete.
În Paris, dacă lași bicicleta inchiriată la unele din stațiile aflate pe dealuri la o altitudine mai mare de 60 de metrii, sistemul iți ofera un bonus de 15 minute pe care poți sa-l consumi la inchirierile ulterioare.
Folosind sistemul se rezolvă multe dintre problemele pe care oamenii la invocă pentru a nu pedela: nu am bicicleta, nu am unde sa depozitez bicicleta, bicicleta e defectă și nu am timp să o repar), etc; se descongestionează traficul în oraș, se reduce poluarea.
Conceptul de bike-sharing este implementat cu succes in peste 200 de orașe. Câteva exemple: Paris - Velib
În Cluj-Napoca, primaria vrea de asemenea să implementeze un sistem de bike-sharing cu 50 de stații și 500 de biciclete. Problema la noi este lipsa infrastructurii și legislația care dezavantajează bicicliștii. Pentru lipsa infrastructurii, primaria motivează cu lipsa bicicliștilor, dar lipsa biciclistilor este datorată în primul rând lipsei infrastructurii. Să sperăm că macar cei "18,8 km de piste dedicate bicicliştilor, nou amenajate" prevăzute în proiect o sa fie realizate la conform standardului astfel încăt sa poată fi folosite.
[update] traducerea in limba romana preluata din Gandul
Sunt onorat să fiu cu voi astăzi, la absolvirea uneia dintre cele mai bune facultăţi din lume. Eu nu am terminat niciodată facultatea. Să fiu sincer, acesta este momentul în care mă simt cel mai aproape de absolvirea unei facultăţi. Azi, vreau să vă spun trei lucruri din viaţa mea. Atât. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.
PRIMA POVESTE. Am renunţat la Colegiul Reed după primele şase luni. Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o studentă tânără şi nemăritată şi a decis să mă dea spre adopţie. Ea voia foarte mult să fiu adoptat de oameni care au terminat liceul şi facultatea. Iniţial, trebuiau să mă adopte un avocat şi soţia lui. Doar că s-au decis în ultimul moment că voiau o fată. Aşa că părinţii mei, care se aflau pe lista de aşteptare, au primit un telefon în mijlocul nopţii. "Sigur că vrem să îl adoptăm", a fost răspunsul lor. Însă, iniţial, mama mea biologică a refuzat să semneze actele de adopţie, pentru că aflase că nici viitorii mei părinţi nu terminaseră colegiul. Până la urmă, au convis-o, când i-au promis că eu voi merge la colegiu.
17 ani mai târziu, am mers, dar am ales un colegiu la fel de scump ca Stanford, iar părinţii mei, din clasa muncitoare, îşi dădeau toate economiile pe mine. După şase luni, am simţit că nu mă ajută la nimic colegiul. Nu ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nu ştiam cum mă poate ajuta colegiul să mă hotărăsc. Şi mai şi cheltuiam toate economiile pe care părinţii mei le făcuseră, de-a lungul vieţii. Aşa că am renunţat, sperând că totul va fi bine. A fost destul de înfricoşător, dar, privind înapoi, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Am început să merg doar la orele care mă interesau.
Nu a fost totul boem. Nu aveam unde să dorm, aşa că dormeam pe jos, în camerele prietenilor. Returnam sticlele de Cola, care costau 5 cenţi, ca să am cu ce să-mi cumpăr de mâncare, şi mergeam 11 kilometri pe jos, în fiecare duminică, ca să iau o masă bună la templul budist Hare Krishna. De fapt, tot ceea ce am învăţat urmându-mi curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi de nepreţuit. Să vă dau un exemplu.
La Colegiul Reed se făceau unele dintre cele mai bune cursuri de caligrafie. Fiecare poster şi fiecare etichetă de pe fiecare raft din campus erau scrise frumos. Aşa că am urmat şi eu cursul. Am învăţat acolo despre fonturile cu serife, fără serife, despre spaţiile şi combinaţiile dintre litere etc. Mi s-a părut fascinant, dar nu i-am găsit o aplicaţie practică. Abia peste zece ani am găsit-o, când am inventat calculatorul Macintosh. Era primul calculator cu fonturi frumoase.
Şi,pentru că Windows a copiat Apple, probabil că niciun calculator nu ar fi avut aceste fonturi dacă nu aş fi urmat acel curs. Mi-a fost greu să fac această conexiune (n.r. colegiu-Macintosh) în studenţie, dar după zece ani totul a devenit clar.
Nu poţi face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă priveşti înapoi. Trebuie să ai încredere că "punctele" se vor conecta la un moment dat, în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva: în curaj, în destin, în viaţă, în karma, nu contează. Abordarea asta nu m-a trădat niciodată şi a făcut diferenţa în viaţa mea.
A DOUA POVESTE. A doua poveste este despre dragoste şi pierderi. Am aflat de tânăr ce îmi place să fac. Am fondat Apple, în garajul casei părinţilor mei, pe când aveam doar 20 de ani. Am lucrat din greu şi, în doar zece ani, Apple a ajuns să valoreze 2 miliarde de dolari şi să aibă 4.000 de angajaţi. Aveam 30 de ani şi tocmai lansasem calculatorul Macintosh, cu un an în urmă. Apoi, am fost dat afară.
Cum să fii dat afară de la o companie pe care tu ai fondat-o? Păi, pe măsură ce compania creştea, am angajat pe cineva despre care credeam că este talentat să conducă Apple, alături de mine. Timp de un an, totul a mers bine, dar apoi viziunile noastre despre viitor au început să difere, iar comitetul director i-a luat lui partea. Astfel, am fost dat afară. Tot ceea ce clădisem în întreaga viaţă a dispărut, era devastator.
Pentru câteva luni, nu am ştiut ce să fac. Simţeam că am dezamăgit generaţia de antreprenori dinaintea mea, că am pierdut bastonul de mareşal care-mi fusese dat. M-am întâlnit cu David Packard (n.r. co-fondator Hewlett-Packard) şi cu Bob Noyce (n.r. co-fondator Intel) şi mi-am cerut scuze că eşuasem atât de grav. Eram un eşec public şi chiar mă gândeam să plec din Silicon Valley (n.r. unde au sediul marile corporaţii tehnologice ale lumii). Dar, încet-încet, am început să realizez ceva: încă îmi plăcea ce făceam. Lucrurile la Apple nu se schimbaseră deloc, eram respins, dar încă eram îndrăgostit de tehnologie. Aşa că am luat-o de la capăt.
Nu mi-am dat seama pe moment, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător, mai nesigur pe mine. Astfel, am intrat într-una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.
În următorii cinci ani, am fondat două companii, NeXT şi Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care avea să devină soţia mea. Pixar a creat primul film animat din lume, Toy Story, şi acum este cel mai de succes studio pentru filme de animaţie din lume. În mod incredibil, Apple a cumpărat NeXT, aşa că eu m-am întors , iar tehnologia inventată la NeXT este sufletul renaşterii Apple.
Sunt aproape sigur că niciunul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A fost ca un medicament cu gust groaznic, dar de care pacientul avea nevoie. Uneori, viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde speranţa. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să continui a fost că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să aflaţi ce iubiţi şi ce vă place. Asta este valabil atât pentru viaţa profesională, cât şi pentru cea personală. Munca vă va ocupa o mare parte din viaţă şi singurul mod în care puteţi fi complet satisfăcuţi este să faceţi ceea ce consideraţi voi o meserie grozavă. Dacă n-aţi găsit-o încă, mai căutaţi, nu vă resemnaţi. La fel cum se întâmplă şi cu celelalte probleme de pe suflet, veţi şti când aţi găsit-o. Şi, la fel ca o relaţie, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trec anii. Aşa că trebuie să căutaţi ce vă place până găsiţi acest lucru. Nu vă resemnaţi!
A TREIA POVESTE. A treia poveste este despre moarte. Când aveam 17 ani, am citit ceva de genul: "Dacă trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate". M-a marcat şi, de atunci, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat: "Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce fac acum?". Iar dacă răspunsul era "nu" pentru mai multe zile în şir, ştiam că trebuie să schimb ceva.
Faptul că am ştiut mereu că voi muri în curând este "unealta"care m-a ajutat să iau decizii importante în viaţă. Pentru că aproape totul - aşteptările, mândria, frica de ruşine sau eşec - sunt lucruri care pălesc în faţa morţii, lăsând loc doar pentru ceea ce este important. Faptul că îţi aduci aminte că vei muri este cea mai bună metodă pe care o cunosc eu de a evita capcana care te face să crezi că ai ceva de pierdut. Nu există niciun motiv pentru care să nu îţi urmezi inima.
Acum un an (n.r. în 2004), am fost diagnosticat cu cancer. Mi s-a făcut o tomografie la 7.30 dimineaţa, care indica în mod clar că am o tumoare pe pancreas. Nici nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că, aproape sigur, acest tip de cancer este incurabil şi că nu ar trebui să mă aştept să trăiesc mai mult de trei-şase luni. Doctorii m-au sfătuit să merg acasă şi să-mi fac ordine în treburi, ceea ce în limbajul medicilor înseamnă să te pregăteşti de moarte.
Înseamnă să încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, tot ceea ce credeai că vei avea timp să le spui în zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul este pregătit astfel încât să-i fie cât mai uşor posibil familiei tale. Înseamnă să-ţi iei la revedere.
Am trăit toată ziua cu acest diagnostic în minte. Totuşi, mai pe seară, am făcut o biopsie, adică doctorii mi-au băgat un endoscop pe gât, prin stomac şi intestine, mi-au băgat un ac în pancreas şi au scos câteva celule din tumoare. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că, în momentul în care s-au uitat la celule la microscop, doctorii au început să plângă, pentru că s-a dovedit că sufăr de o formă foarte rară de cancer pancreatic, care se vindecă prin operaţie. Am făcut operaţia, iar acum mă simt bine.
A fost momentul în care m-am aflat cel mai aproape de moarte şi sper să rămână aşa pentru următorii zeci de ani. Faptul că am trecut prin asta mă face să vă spun un lucru cu puţin mai multă siguranţă decât atunci când moartea era un doar concept.
Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Cu toate astea, moartea este destinaţia pe care o împărţim cu toţii. Nimeni nu a scăpat de ea. Şi aşa şi trebuie, pentru că Moartea este, foarte probabil, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea îi "curăţă" pe cei bătrâni şi face loc pentru cei "noi". Deocamdată, cei "noi" sunteţi voi, dar într-o zi, nu foarte îndepărtată de cea de azi, veţi deveni treptat cei "vechi" şi veţi fi "curăţaţi". Îmi pare rău că sunt dramatic, dar cam aşa e.
Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi "zgomotul" creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu, cumva, ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar.
Când eram tânăr, exista o publicaţie uimitoare, numită "The Whole Earth Catalog" (Catalogul întregului Pământ), care era una dintre bibliile generaţiei mele. A fost creată de un tip pe nume Stewart Brand, aici în Menlo Park (n.r. aproape de Palo Alto, California), care a adus revista la viaţă cu ajutorul talentului său poetic. Asta se întâmpla prin anii '60, înainte să apară calculatoarele, aşa că totul era făcut cu ajutorul maşinilor de scris, al foarfecelor şi al camerelor foto polaroid. Revista era un fel de Google pe hârtie, 35 de ani înainte ca Google să apară. Era idealistă şi plină de "unelte" simple şi noţiuni extraordinare.
Stewart şi echipa lui au lansat câteva ediţii ale "The Whole Earth Catalog" şi, după ce revista şi-a urmat cursul, au lansat un ultim număr. Era mijlocul anilor '70 şi eu eram de vârsta voastră. Pe coperta patru a ultimului număr, era o fotografie cu un drum de ţară, la răsărit. Sub fotografie, erau cuvintele: "Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni". Era mesajul lor de rămas bun, înainte de a se închide. Mereu mi-am dorit acelaşi lucru pentru mine. Iar acum, când absolviţi şi o luaţi de la început, vă doresc asta şi vouă.
Citind nemaipomenitul post despre numele animalelor îndrăgite si comentariile aferente, mi-am amintit și eu despre momentele petrecute în compania unor animale pe care le-am îndrăgit. Aș vrea să le deapăn puțin.
Nu toți dintre noi au amintiri plăcute, de exemplu frate-mio a fost atacat de un berbec și de un curcan când era mic, iar când era mai maricel a fost mușcat de un pechinez. Eu, în schimb, am avut sentimente de duioșie atât față de animalele din ograda bunicii cât și de cele pe care le-am adoptat în apartamentul de bloc al adolescenței mele. Unele au avut de suferit din cauza mea și îmi pare sincer rău. Sper să fiu mai bun cu ele în viitor.
În ordine cronologică, o mică prezentare a celor mai importante animale din viața mea:
1. Coco: un peruș (noi ziceam că e papagal) care ne încânta cu veșnicele lui triluri și care reușea să scape fără probleme din cușca încropită de taică-mio. Săracul a avut un sfârșit tragic pentru care am avut remușcări o vreme. Plecaserăm de acasă pentru trei zile și pe Coco îl lăsasem singur în cușca lui dar cu multă mâncare. Când ne-am întors, l-am găsit fără suflare, întins pe podeaua din bucătărie, cu o gheară agățată în mochetă. Îngropându-l în grădina din fața blocului, mă gândeam că ar trebui să fiu mai responsabil daca va fi să mai adopt vreun animal.
2. Tina: o broască țestoasă de apă dulce pe care am dus-o la școala ca să mă laud. Era mare cât o minge de rugby dar se camufla perfect in natură și nu era tocmai lentă cum s-ar crede. După ce am ținut-o vreo săptămână în vana din baia mare, am iesit cu familia la cabana noastra de la munte, și acolo marea evadare i-a fost la indemână. Se vede că n-am învățat bine lecția cu Coco.
3. Kojak: un câine foarte blând și păros care locuia la bunica mea de la țară. A avut o viata implinita si lunga de mai bine de 18 ani. A murit de bătrânețe.
4. Câine: ultimul pomenit e alt reprezentant al rasei canine, care e încă în viață și se numește tocmai "Câine". Oare de ce nu i-a dat alt nume bunica? Aș fi vrut să fie pt că pt ea este UNICUL câine, în calitate de stăpân al ogrăzii si de păzitor al casei. Totuși, cel mai probabil este că l-a numit "Câine" din nepăsare sau din lipsă de imaginație(ei ii plac mai mult puii și porcii). N-o să uit niciodata cum m-a acompaniat odata, în drumul de la casa bunicii până la gară (să tot fie vreo juma de km) fără să-l fi chemat si cum a așteptat pe peron până când a plecat trenul.
În prezent nu am de gând să adopt vreun animal de casă nu pentru ca nu aș vrea ci fiindcă e o responsabilitate pe care în momentul de față nu aș putea-o îndeplini. Aș putea totuși spune că am niște prietene pisici dar despre ele poate altădată.
