[update] traducerea in limba romana preluata din Gandul
Sunt onorat să fiu cu voi astăzi, la absolvirea uneia dintre cele mai bune facultăţi din lume. Eu nu am terminat niciodată facultatea. Să fiu sincer, acesta este momentul în care mă simt cel mai aproape de absolvirea unei facultăţi. Azi, vreau să vă spun trei lucruri din viaţa mea. Atât. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.
PRIMA POVESTE. Am renunţat la Colegiul Reed după primele şase luni. Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o studentă tânără şi nemăritată şi a decis să mă dea spre adopţie. Ea voia foarte mult să fiu adoptat de oameni care au terminat liceul şi facultatea. Iniţial, trebuiau să mă adopte un avocat şi soţia lui. Doar că s-au decis în ultimul moment că voiau o fată. Aşa că părinţii mei, care se aflau pe lista de aşteptare, au primit un telefon în mijlocul nopţii. "Sigur că vrem să îl adoptăm", a fost răspunsul lor. Însă, iniţial, mama mea biologică a refuzat să semneze actele de adopţie, pentru că aflase că nici viitorii mei părinţi nu terminaseră colegiul. Până la urmă, au convis-o, când i-au promis că eu voi merge la colegiu.
17 ani mai târziu, am mers, dar am ales un colegiu la fel de scump ca Stanford, iar părinţii mei, din clasa muncitoare, îşi dădeau toate economiile pe mine. După şase luni, am simţit că nu mă ajută la nimic colegiul. Nu ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nu ştiam cum mă poate ajuta colegiul să mă hotărăsc. Şi mai şi cheltuiam toate economiile pe care părinţii mei le făcuseră, de-a lungul vieţii. Aşa că am renunţat, sperând că totul va fi bine. A fost destul de înfricoşător, dar, privind înapoi, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Am început să merg doar la orele care mă interesau.
Nu a fost totul boem. Nu aveam unde să dorm, aşa că dormeam pe jos, în camerele prietenilor. Returnam sticlele de Cola, care costau 5 cenţi, ca să am cu ce să-mi cumpăr de mâncare, şi mergeam 11 kilometri pe jos, în fiecare duminică, ca să iau o masă bună la templul budist Hare Krishna. De fapt, tot ceea ce am învăţat urmându-mi curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi de nepreţuit. Să vă dau un exemplu.
La Colegiul Reed se făceau unele dintre cele mai bune cursuri de caligrafie. Fiecare poster şi fiecare etichetă de pe fiecare raft din campus erau scrise frumos. Aşa că am urmat şi eu cursul. Am învăţat acolo despre fonturile cu serife, fără serife, despre spaţiile şi combinaţiile dintre litere etc. Mi s-a părut fascinant, dar nu i-am găsit o aplicaţie practică. Abia peste zece ani am găsit-o, când am inventat calculatorul Macintosh. Era primul calculator cu fonturi frumoase.
Şi,pentru că Windows a copiat Apple, probabil că niciun calculator nu ar fi avut aceste fonturi dacă nu aş fi urmat acel curs. Mi-a fost greu să fac această conexiune (n.r. colegiu-Macintosh) în studenţie, dar după zece ani totul a devenit clar.
Nu poţi face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă priveşti înapoi. Trebuie să ai încredere că "punctele" se vor conecta la un moment dat, în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva: în curaj, în destin, în viaţă, în karma, nu contează. Abordarea asta nu m-a trădat niciodată şi a făcut diferenţa în viaţa mea.
A DOUA POVESTE. A doua poveste este despre dragoste şi pierderi. Am aflat de tânăr ce îmi place să fac. Am fondat Apple, în garajul casei părinţilor mei, pe când aveam doar 20 de ani. Am lucrat din greu şi, în doar zece ani, Apple a ajuns să valoreze 2 miliarde de dolari şi să aibă 4.000 de angajaţi. Aveam 30 de ani şi tocmai lansasem calculatorul Macintosh, cu un an în urmă. Apoi, am fost dat afară.
Cum să fii dat afară de la o companie pe care tu ai fondat-o? Păi, pe măsură ce compania creştea, am angajat pe cineva despre care credeam că este talentat să conducă Apple, alături de mine. Timp de un an, totul a mers bine, dar apoi viziunile noastre despre viitor au început să difere, iar comitetul director i-a luat lui partea. Astfel, am fost dat afară. Tot ceea ce clădisem în întreaga viaţă a dispărut, era devastator.
Pentru câteva luni, nu am ştiut ce să fac. Simţeam că am dezamăgit generaţia de antreprenori dinaintea mea, că am pierdut bastonul de mareşal care-mi fusese dat. M-am întâlnit cu David Packard (n.r. co-fondator Hewlett-Packard) şi cu Bob Noyce (n.r. co-fondator Intel) şi mi-am cerut scuze că eşuasem atât de grav. Eram un eşec public şi chiar mă gândeam să plec din Silicon Valley (n.r. unde au sediul marile corporaţii tehnologice ale lumii). Dar, încet-încet, am început să realizez ceva: încă îmi plăcea ce făceam. Lucrurile la Apple nu se schimbaseră deloc, eram respins, dar încă eram îndrăgostit de tehnologie. Aşa că am luat-o de la capăt.
Nu mi-am dat seama pe moment, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător, mai nesigur pe mine. Astfel, am intrat într-una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.
În următorii cinci ani, am fondat două companii, NeXT şi Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care avea să devină soţia mea. Pixar a creat primul film animat din lume, Toy Story, şi acum este cel mai de succes studio pentru filme de animaţie din lume. În mod incredibil, Apple a cumpărat NeXT, aşa că eu m-am întors , iar tehnologia inventată la NeXT este sufletul renaşterii Apple.
Sunt aproape sigur că niciunul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A fost ca un medicament cu gust groaznic, dar de care pacientul avea nevoie. Uneori, viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde speranţa. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să continui a fost că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să aflaţi ce iubiţi şi ce vă place. Asta este valabil atât pentru viaţa profesională, cât şi pentru cea personală. Munca vă va ocupa o mare parte din viaţă şi singurul mod în care puteţi fi complet satisfăcuţi este să faceţi ceea ce consideraţi voi o meserie grozavă. Dacă n-aţi găsit-o încă, mai căutaţi, nu vă resemnaţi. La fel cum se întâmplă şi cu celelalte probleme de pe suflet, veţi şti când aţi găsit-o. Şi, la fel ca o relaţie, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trec anii. Aşa că trebuie să căutaţi ce vă place până găsiţi acest lucru. Nu vă resemnaţi!
A TREIA POVESTE. A treia poveste este despre moarte. Când aveam 17 ani, am citit ceva de genul: "Dacă trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate". M-a marcat şi, de atunci, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat: "Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce fac acum?". Iar dacă răspunsul era "nu" pentru mai multe zile în şir, ştiam că trebuie să schimb ceva.
Faptul că am ştiut mereu că voi muri în curând este "unealta"care m-a ajutat să iau decizii importante în viaţă. Pentru că aproape totul - aşteptările, mândria, frica de ruşine sau eşec - sunt lucruri care pălesc în faţa morţii, lăsând loc doar pentru ceea ce este important. Faptul că îţi aduci aminte că vei muri este cea mai bună metodă pe care o cunosc eu de a evita capcana care te face să crezi că ai ceva de pierdut. Nu există niciun motiv pentru care să nu îţi urmezi inima.
Acum un an (n.r. în 2004), am fost diagnosticat cu cancer. Mi s-a făcut o tomografie la 7.30 dimineaţa, care indica în mod clar că am o tumoare pe pancreas. Nici nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că, aproape sigur, acest tip de cancer este incurabil şi că nu ar trebui să mă aştept să trăiesc mai mult de trei-şase luni. Doctorii m-au sfătuit să merg acasă şi să-mi fac ordine în treburi, ceea ce în limbajul medicilor înseamnă să te pregăteşti de moarte.
Înseamnă să încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, tot ceea ce credeai că vei avea timp să le spui în zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul este pregătit astfel încât să-i fie cât mai uşor posibil familiei tale. Înseamnă să-ţi iei la revedere.
Am trăit toată ziua cu acest diagnostic în minte. Totuşi, mai pe seară, am făcut o biopsie, adică doctorii mi-au băgat un endoscop pe gât, prin stomac şi intestine, mi-au băgat un ac în pancreas şi au scos câteva celule din tumoare. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că, în momentul în care s-au uitat la celule la microscop, doctorii au început să plângă, pentru că s-a dovedit că sufăr de o formă foarte rară de cancer pancreatic, care se vindecă prin operaţie. Am făcut operaţia, iar acum mă simt bine.
A fost momentul în care m-am aflat cel mai aproape de moarte şi sper să rămână aşa pentru următorii zeci de ani. Faptul că am trecut prin asta mă face să vă spun un lucru cu puţin mai multă siguranţă decât atunci când moartea era un doar concept.
Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Cu toate astea, moartea este destinaţia pe care o împărţim cu toţii. Nimeni nu a scăpat de ea. Şi aşa şi trebuie, pentru că Moartea este, foarte probabil, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea îi "curăţă" pe cei bătrâni şi face loc pentru cei "noi". Deocamdată, cei "noi" sunteţi voi, dar într-o zi, nu foarte îndepărtată de cea de azi, veţi deveni treptat cei "vechi" şi veţi fi "curăţaţi". Îmi pare rău că sunt dramatic, dar cam aşa e.
Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi "zgomotul" creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu, cumva, ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar.
Când eram tânăr, exista o publicaţie uimitoare, numită "The Whole Earth Catalog" (Catalogul întregului Pământ), care era una dintre bibliile generaţiei mele. A fost creată de un tip pe nume Stewart Brand, aici în Menlo Park (n.r. aproape de Palo Alto, California), care a adus revista la viaţă cu ajutorul talentului său poetic. Asta se întâmpla prin anii '60, înainte să apară calculatoarele, aşa că totul era făcut cu ajutorul maşinilor de scris, al foarfecelor şi al camerelor foto polaroid. Revista era un fel de Google pe hârtie, 35 de ani înainte ca Google să apară. Era idealistă şi plină de "unelte" simple şi noţiuni extraordinare.
Stewart şi echipa lui au lansat câteva ediţii ale "The Whole Earth Catalog" şi, după ce revista şi-a urmat cursul, au lansat un ultim număr. Era mijlocul anilor '70 şi eu eram de vârsta voastră. Pe coperta patru a ultimului număr, era o fotografie cu un drum de ţară, la răsărit. Sub fotografie, erau cuvintele: "Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni". Era mesajul lor de rămas bun, înainte de a se închide. Mereu mi-am dorit acelaşi lucru pentru mine. Iar acum, când absolviţi şi o luaţi de la început, vă doresc asta şi vouă.
Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni.
