Inregistrare din 1948!
Serus la toată lumea care mai pândește blogul. M-am întors, dacă mai sunteți acolo. Animăm puțin acest forum cu niște întrebări actuale. Hai să vorbim despre ...
...Facebook. Vreți?
După afacerea cu WikiLeaks am mai citit și m-am gândit un pic la intimitatea mea virtuală. Nu săriți cu vreo comparație, WLeaks e doar un declanșator, un provocator de analiză aplicată la modestul subiect - moi.
Știi că FB face un 'killer gmail' acuma? Mail! Și cică te mai încurajează să îți exporți viața anterioară la ei! Se mută lumea de pe net pe FB, să vezi. De geniu! Pe mine mă sperie doar cât de ușor, tehnologic vorbind, o informație de-a mea(mail, status, poză) poate fi folosibilă de alții (de ex publicitate). Vă dați seama că agențiile matrimoniale își freacă mâinile. Nu-s foarte confortabil cu faptul că împart cu FB dreptul asupra unor poze sau scrieri de-ale mele. Se zice că în ziua de azi cam dispare privatul și ne îndreptăm înspre o viață publică în care ne sharuim aproape tot. Avem o grăma de canale ca să ne exprimăm, să comunicăm și să ne sporim creativitatea prin interacțiune, și asta e super. Da pt mine e clar că vrem și să ne controlăm persona virtuală, să fim suveranii ei. Și asta nu e prea clar pt mine în ziua de azi pe net și mai ales pe rețelele sociale.
Așa că eu deocamdată nu mă avânt să mă mut cu totul pe FB. Vreau să văd un pic de pe margine ce se întâmplă și dacă până la urmă consider că e de bine, m-oi adapta. Pt mine nu-i chiar așa esențială adoptarea de nou în virtual și tehnologie cum o fi pt alții.
Hai, rupeți în carne vie!
de Nichita Stănescu
Ziua aluneca, trăgând dupa ea
prin fereastra joasă, culorile joase,
de parca-ai fi-mpins-o cu mâinile subţiri
pe care le-ai ridicat din îmbrăţişarea mea.
Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare, scânteind,
în dreptul inimii,
când iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat şi mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua alunecă spre cenuşiu, spre negru,
smulgând frunzele şi tragând de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
şi-un relief de munţi, întors spre noi,
izbucneşte deasupra, urcând,
coborând.
Fotografii oferite de Gphoto Blog.
Rocktombrie
In urma cu un an ma plangeam ca majoritatea radiourilor par sa aiba acelasi CD cu cateva piese. Astazi am aflat de un nou post de radio care emite MUZICA. (10.000 de piese rock non-stop).
In Cluj se poate asculta la 92.2 FM sau pe net.
[update] Postul de radio se numeste Rock FM
Am dejunat, am pranzit si am cinat la Madrid
La Madrid am facut ce facem de obicei in excursii: ne plimbam mult, niste activitati culturale alese cu grija, mancam si bem cafele in locuri care ni se par deosebite. Suntem deschisi la recomandari de la prieteni, net, tv, radio, afise, ce sa mai, de oriunde. Apoi le trecem prin obligatoriul filtru de preferinte si cunostinte personale si poate facem niste compromisuri fiindca suntem doi. In spiritul asta am dejunat, am pranzit si am cinat la Madrid.
Ne-am cazat in zona Chueca, intr-un hostal aproape de o zona atata de variata si completa din punct de vedere culinar incat am fi putut linistiti sa ne potolim sanatoasele apetite cu minim de efort. Dar noi cautam specialul, cautam traditie si cateodata cautam terasa cu raze de soare cernute de frunze de copaci (mai pe inteles un context deodata cu mancarea din farfurie).
Cea mai marcanta experienta a fost pranzul dintr-un vechi restaurant madrilen in sudul orasului, frecventat in trecut de localnici din clase sociale mai modeste. Oamenii cu siguranta nu erau niste aristrocrati nici acum iar preturile erau destul de mici si ele. Ne-am infruptat deci din mancarea asta atat de tipica am iesit pe zece carari, cu burti umflate pana la refuz si cu colesterolul la maxime istorice (Gallinejas Embajadores). Au fost tot felul de maruntai, carnuri si mai ales grasimi de miel, prajite in ou si faina sau acompaniate de sos de casa picant, spalate de o butelie de vin de casa amandoi (3.5eur ca sa intelegeti nivelul). Mielul e specialitatea si singura sursa de feluri principale disponibila. Ne-am amagit si cu o salata ca sa mai spalam celelalte pacate la digestie (yeah, right). Nici nu vreau sa stiu exact ce parti de miel erau ca probabil n-am mai fi mancat dar ne-am porcit (sau mielit) si a fost bine si de neuitat. Cred ca e o experienta ce nu trebuie repetata in decurs de un an.
Am cinat si intr-un restaurant de tapas numit Bardemcilla care avea ceva legatura cu familia Bardem (in afara de Javier, mama lui e o mare personalitate culturala in Spania dar si fratii lui si o sora sunt f apreciati in film si alte domenii artistice). Vezi un scurt metraj realizat practic tot de familia Bardem, de la regizor, actori pana la muzica, premiat cu Goya. Mai exersati si spaniola daca vreti (La Madre). Pana la urma n-am intrebat care e legatura locului cu Bardem fiindca lui D ii e rusine sa intrebe din astea si eu ma simteam un pic intimidat din cauza spaniolei mele. Dar pe pereti era plin de poze cu familia, postere de filme si ma gandesc ca proprietarul o fi fost cel putin vreun var cu Javier Bardem.
Pe partea cealalalta a monedei, am mancat horror la o terasa turistica fiindca ne era foame intr-un moment de slabiciune. D, fiindca era prea cald la soare si prea racoros la umbra, voia cu tot dinadinsul terasa cu soare si umbra la aceeasi masa (cred ca se referea la raze de soare cernute de frunze de copaci). Cum eram prea nervos de foame si hotarat sa nu mai pun si eu piedici in decizia alegerii unei mese, n-am definit tipul asta de terasa foarte exact si am lasat-o pe ea sa conduca drumul in cautarea terasei. To cut the crap, am nimerit la o terasa faina, dar de-aia cu poze stralucitoare (a la fastfood) cu zece feluri de paella, care mie-mi spun ca tre sa intorc capul si sa merg mai departe. Dar ne era prea foame deja si sigur ca era libera o masa cu soare cernut de frunze, noh. Am mancat o farfurie de embutidos(mezeluri) de 9 euro pe care o asamblam eu cu 50 eurocenti de la alimentara si o placinta cu ceva carne, incalzita la microunde care se gaseste si ea la alimentara. Plata ne-a dat batai de cap juma de ora. Chelnerita desi ne asigura din cap ca ne intelege si ca se face disponibila intr-o clipita a venit cu nota la a treia strigare. Ne-am retinut cu greu sa nu plecam fara sa platim. Lectia e ca poate fi foarte nasol pt stomac, buzunar si rabdare in locurile hiperturistice.
Dejunurile vi le recomand cu 'croissant con jamon' la Museo del Jamon.
Spovedania unui biciclist - de Geo Bogza
Pasarea Colibri - Lordul John
O interpretare deosebita de pantomima a lui Florian Pittis acompaniat de Mircea Vintila(1993) :
The Old Mill - 1937.
Un mic film produs chiar de Walt Disney, ce a luat premiul Oscar in 1938.
Culoare, muzica si atmosfera.
[update] tura detaliată aici
Week-endul trecut am decis impreuna cu inca 2 prieteni sa profitam de faptul ca a venit vara si ca Transfagarasanul este inca oficial inchis pana la 30 iunie. Am inceput urcarea din Cartisoara si dupa o pauza de fragute (asta e unul din avantajele bicicletei asupra masinii: poti observa bunatatile oferite de natura si poti sa opresti oricand sa le savurezi) am inceput sa ne minunam de peisaje.La Balea cascada Florin a insistat sa facem traseul pe jos pana la baza cascadei, o idee foarte buna avand in vedere ce oferea aceasta: Dupa inca cateva serpentine am iesit din padure in golul alpin unde ne asteptau alte curbe de 180 de grade. O senzatie ciudata a fost pedalatul printre peretii de zapada Inainte de a intra in "tunelul groazei" am mai privit o data spre Ardeal:
Tunelul de la Balea se numeste si tunelul groazei pentru ca are 887 de m (cel mai lung din tara) este neiluminat, neaerisit si un pic in curba astfel incat nu vezi "luminita de la capatul tunelului". Un fenomen interesant se petrece aici: majoritatea soferilor care intra in tunel simt nevoia sa claxoneze, desi la intrare este indicata interzicerea claxonatului.
In partea sudica este aproape la fel de spectaculosCascada CapraA doua zi am facut traseul in sens invers, traversand masivul de la sud la nord.
In final am vizitat muzeul satesc Badea Cartan - "ţăran român care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti, aduse clandestin din România, la sate."
Mai multe detalii despre excursie in curand aici.
Proiectia filmului Baaria in Piata Matei Corvin:
Hai la TIFF!
01.05.2010. Am vazut inca doua proiectii, de data asta notate cu excelent.
6 scurt metraje ale scolii de film Sam Spiegel din Israel dintr-o colectie aniversara realizata cu ocazia implinirii a 20 de ani de la fondare care constientizeaza publicul amator de existenta si frumusetea filmului israelian. Fara efecte speciale, cu buget redus, doar povesti tragi-comice(probabil datorita nevoii de haz de necaz al unui popor aflat in razboi de zeci de ani) ale intamplarilor de zi.
Truffaut si Godard- un documentar despre doi regizori care au revolutionat filmul francez, care pe langa informarea detaliata asup ra perioadei anilor 50-60 din cinematografia franceza, numita Nouvelle Vague, are si efectul de a starni privitorul in a vedea filme de referinta ale celor doi:
The 400 Blows sau Jules et Jim sau Breathless (cele remarcate de mine) ii pot face curiosi chiar si pe cei care poate prefera noul Prince of Persia.
Filmul s-a bucurat si de prezenta si comentariul criticului Alex Leo Serban, recent emigrat in Argentina pentru o viata mai apropiata de idealurile sale.
TIFF-ul e ca vinul, se face tot mai bun pe an ce trece. Mai multe filme, mai multe locuri in care se pot vedea, mai multi spectatori. E febra mare in oras. Daca n-ai fost la TIFF, nu existi. Chiar daca biletele s-au scumpit putin, interesul a ramas. Si ideea cu proiectii in Piata Unirii a prins foarte bine, pacat ca nu e vremea cea mai potrivita.
Filmele sunt...altfel... Si poate de-asta e si audienta mare. Ca n-a auzit nimeni de ele si foarte greu le-ai putea vedea in alta parte.
Am vazut pana acum doua, din categoria Terapii extreme:
Primul, olandez, Templul credintei relateaza evolutia unui grup de oameni aflati la terapie intr-un sanatoriu izolat. E filmat interesant, la persoana I, numai in scurte momente aparand figura personajului principal. L-am votat ca mediu.
Al doilea, suedez. Indrumare e despre un barbat trecut de 50 de ani care are dureri de spate, asa incat nu mai lucrase de un an si jumatat, iar sotia l-a trimis sa incerce o terapie alternativa, fiind exasperata de stilul de viata al sotului sau. Lucrurile o iau razna pentru ambii parteneri, finalul fiind unul care m-a determinat sa votez filmul cu "merita vazut".
Alte recomandari?
A fost 1 mai...
Dupa mici pregatiri de rigoare, şi parcarea masinii la loc sigur, langă şcoala din sat, eram pe cai.
Pe când a început urcuşul am cerut o pauză sa verificam harta, să mi se prezinte si mie traseul, nu că aş fi fost obosit...Bun motiv totusi si pentru tânarul horticultor Florin de a ne adresa întrebari încuietoare despre pomii si copacii din jur, ce-i drept venind şi cu raspunsurile de rigoare.
Am zis că imi era putin teamă din cauza că nu mai facusem o tură aşa de lungă cu bicicleta. Dar am fost asigurat ca nu e cine ştie ce dificultate. Am aflat mai tarziu ca intuiţia mi-a spus corect că nu va fi aşa de uşor... Dar nu a fost rău că băieţii m-au luat pe mine începator cu ei, având mai mult timp să admire peisajele Vaii Drăganului. Uşurel, cu câte o pauza de documentare sau de-o glumă, că doar era 1 mai, dom'le, nu ne grăbea nimeni.
Ajungând la barajul Valea Drăganului, am fost impresionaţi de construcţia realizată in anii 70-80, ce face parte, alături de lacul Leşu dintr-o retea complexă de captare a apelor din munti, având ca finalitate producere de energie electrică si regularizarea cursurilor apelor din zonă. Este barajul cu cea mai mare deschidere de la noi din tară (447m) şi o înălţime de 120 m.
De aici drumul asfaltat se termina, in continuare fiind avantajat subsemnatul, cu mountain bike-ul. Padurea de brazi a facut drumul mai racoros si placut, determinand din cand in cand cate o mirare: "Ba, ce aer!"
Peisajele, la tot pasul, cum ar zice britisheanu: "breath-taking".
Dupa popasuri,
care mai de care mai placute, de ce ma temeam n-am scapat. Urcusul abrupt, drumul cam rau, ne-au facut sa o luam la picior.
Numai ca supriza: drumul trecea printr-un rau. Si cine nu are papuci de schimb nu isi permite sa riste:
Dar cine are, cu siguranta isi permite:Si nu au fost suficienti papucii uzi sau zapada necalcata pentru a ne convinge ca ne-am ratacit, numai inserarea si faptul ca drumul se termina in padure, fiind probabil construit pentru exploatatiile forestiere din zona. Analizand harta am descoperit si greseala, abatandu-ne de la drum cu vreo 3 km inainte de Stana de Vale. Concluzia a venit rapid: montam urgent cortul, pana nu se face noapte de tot. Am facut cale intoarsa pana la rau si am pus cortul langa o cabana in constructie, probabil singura asezare omeneasca pe o raza de 4-5 km. Conservele au fost mai gustoase decat de obicei si fructele uscate desert copios. Am adormit repede si din fericire cortul si sacii de dormit si-au facut treaba bine la cele 5-6 grade de afara.
Dimineata, micul dejun pe o radacina a unui copac taiat a fost scurt si traseul clar, renuntand la ocolul prin Stana de Vale si intorcandu-ne pe drumul cunoscut, dar cu promisiunea de a reveni si a incheia traseul conform planului.
Cam asta a fost,
Darie
P.S.
Sfaturi pentru incepatori, de la un incepator avansat:
- nu uitati sa luati chibrituri;
- s-ar putea sa merite achizitia unor pantaloni speciali pt ciclisti;
- un cort la momentul potrivit face mult;
- papucii de schimb trebuie folositi numai dupa ce s-au udat serios ceilalti si in zona nu mai e pericol de umezeala;
- poate alte sfaturi in comentarii!
Harta: