Intre prieteni

"Cine suntem" e o carte scrisa de Dan Puric. E o carte scrisa pentru romani: de aici si de pretutindeni. Nu cred ca un strain ar putea fi sensibilizat de ea, pentru ca virtutile gasite poporului nostru (blamat de multi dintre noi), parca de nicaieri aparute, sunt strict private. Anumite idei, provenite din religie dar si din cultura universala, prezentate intr-un mod prietenesc si pe intelesul tuturor, te fac sa iti revizuiesti atitudinea fata de viata de zi cu zi, care trece pe langa tine fara a o simti.

Ce este criza? Ce fel de criza este? Toata lumea vorbeste de criza: criza financiara, criza mondiala, criza de timp... De unde vine ea si incotro se indreapta?

Nu ma prea pricep la economie, sper sa ma ajute cititorii din bransa, dar am un exemplu pur ipotetic: o firma face 100$ profit pe an. Pentru anul urmator isi propune 120$ profit, dar nu reuseste decat 70$ profit => suntem in criza, pentru ca cei 50$ care lipsesc (pana la 120$ cat aveau target) erau deja cheltuiti si deci avem datorii 50$. De ce nu se uita la cei 70$ profit?

Sunt multe raspunsuri si explicatii… unele mai simple altele mai complexe. Practic, preturile cresc incet si sigur (mai putin benzina/motorina care scade), veniturile scad sau raman constante. Aud in fiecare zi de companii care concediaza sute sau mii de angajati.

Cam asta inteleg eu din criza, sau mai bine zis nu inteleg din criza.

Care e parerea/explicatia voastra?

Am inceput sa joc fotbal de la cea mai frageda varsta. Inainte sa fi intrat la scoala generala, parintii fusesera in excursie in strainatate de unde au adus o minunatie de minge originala de volei pe care o izbeam prin toata casa cu ajutorul picioarelor. Cele mai multe amintiri le am, totusi, din clasele primare fiindca era cel mai ravnit joc (batea de departe prinsea, laptele gros sau ascunsea).

E momentul sa fac un inventar al obiectelor folosite in loc de banala minge de fotbal de azi fiindca pe vremea aia erau extrem de rare mingile cu camera. In primul rand, exista o minge de cauciuc care era artefactul suprem al oricarui meci de fotbal desi devenea iremediabil ovala dupa un timp, ca sa nu mai pomenim de inevitabila si tot iremediabila spartura. Pe locul secund se situa mingea de tenis care se pierdea cam des peste gardul din curtea scolii. Apoi mai erau castanele si, da, pietrele.

Adeseori, papucii nostri se supuneau unor presiuni insuportabile iar picioarele ne erau pline de vanatai. Din pacate pentru unii dintre noi, parintii nu isi permiteau sa ne schimbe incaltarile atat de des incat sa ne impiedice deplasarea la scoala cu tenisi gauriti sau adidasi cu talpa dezlipita. Dar nu conta, atata timp cat ne adunam in fiecare pauza, ocupam cel putin o poarta in curtea scolii (daca nu erau porti libere faceam noi una din doua pietroaie) si incingeam un meci intre toti doritorii. Si cei mai multi erau amatori fiindca terenul era spatiul bataliei supreme: unde cei mai buni jucatori erau lideri de clasa, unde golurile te propulsau in ierarhia respectului si unde cei care ajungeau in poarta traiau o umilinta necrutatoare. Imaginati-va numai portari care stateau in calea pietrelor sutate naprasnic de jucatorii echipei adverse.

Dupa cum spuneam, era o batalie in care ordinea valorii si sfera influentei pleca din atac si se termina la portar. Dar lupta acerba nu era doar impotriva adversarului ci si intre coechipieri. Era concurenta la goluri, pasele erau executate doar de la supusi la lideri si cei din urma nu lasau mingea de la picior pana nu inscriau dupa ce driblau tot ce le statea in cale. Momentele rare de marinimie si de pasa la coechipierul atacant se petreceau aproape numai in momentele in care echipa conducea. Era legea junglei si liderii isi rasfrangeau influenta sportiva si in sala de clasa. Singura exceptie pe care mi-o amintesc este cea a lui Ionut care desi refuza sa joace fotbal, era cel mai gras si mai puternic dintre toti.

Fotbalul era atat de important atunci incat imi amintesc ca in vacanta de vara de dupa clasa a doua, cand am fost intr-o tabara cu clasa, in muntii Bucegi, am jucat aproape tot timpul. Unii plecau in drumetii prin munti insa eu le refuzam in favoarea activitatii iubite. Copiii erau de mai multe varste dar asta nu ma impiedica sa fiu nelipsit de la orice meci de fotbal care se desfasura pe langa cabana in care locuiam. Intr-o zi, dupa ce cu o seara inainte se facuse foc de tabara pt copiii mai mari, am incins un meci fix in jurul cenusei ramase, nu fiindca tineam mortis sa aratam lumii cum arata hornarii, ci pur si simplu fiindca era cel mai plat teren din zona. Sigur ca dupa meci pielea imi era toata innegrita si hainele la fel dar nu le-am schimbat fiindca in aceeasi zi ne intorceam inspre casa. In ziua urmatoare, parintii mi-au interzis sa ies la bara din fata blocului si am suferit enorm.

Totusi, cea mai clara amintire din tineretea de fotbalist vine ceva mai tarziu, in clasa a 6-a , din parcarea din fata blocului unde jucam in fiecare vara pana se lasa seara. Intr-unul din meciuri, mingea a zburat, la un moment dat, peste garajele care se intindeau lipite, pe lungimea terenului, intre cele doua perechi de bolovani care tineau loc de porti. Eu eram cel mai apropiat de punctul nevazut inspre care a pornit mingea asa ca am initiat un sprint voios, anticipand momentul in care voi prelua mingea pe spatiul verde din spatele garajelor (nu exista out). In fractiunea de secunda de dupa ce am luat coltul primului garaj in plina viteza, mi-am dat seama ca un stalp de telegraf se inalta imperturbabil in fata mea. Era mult prea tarziu si tot ce am mai reusit sa fac a fost sa imi duc cumva un brat in fata capului. Urmarea: s-a auzit o bubuitura cu ecou in toata parcarea iar frate-mio si Bobo m-au ajutat sa ajung intr-un picior acasa; din punct de vedere medical: rotula dislocata picior stang – ghips, julitura picior drept, entorsa la umar, taietura la spranceana – ochi innegrit si umflat.

Intr-o saptamana jucam ungureasca cu piciorul in ghips, la bara de batut covoare din fata blocului.
(va urma)

Ca om care apreciaza sacrificiul generatiei din ’89, duminica 30 noiembrie 2008, o sa ma duc la vot. Imediat vine intrebarea din titlu, acum ca a intrat si sistemul de vot „uninominal”: cu cine votez? Pana acum aveam un criteriu foarte bine definit dupa care alegeam cu cine sa votez – sa nu fie pe lista de partid - adica sa fie independent. Ma gandeam ca acum o sa fie mult mai grea alegerea pentru ca nu o sa mai se ascunda nimeni in spatele siglei si a ierarhiei din partid.

Am intrat pe unul din site-urile cu listele de colegii uninominale si am fost neplacut surprins de faptul ca au disparut candidatii independenti (in colegiul meu, cel putin, sunt numai candidati din partea partidelor) si in felul acesta am ajuns in situatia de a nu avea cu cine sa votez pentru deputati. Daca la senat e un pic mai bine, am impresia ca la deputati nu au fost destui oameni capabili pentru a candida si asta ma duce la concluzia ca is prea multe locuri de deputati (dar asta e alta discutie).

La deputati am 4 candidati apartinand la 4 sau mai multe paride: optiunea 1 e in momentul de fata deputat si a facut in ultimii 2 ani, printre altele, aproximativ 3.5 milioane de euro, optiunea 2 e liderul unui partid care candideaza din partea altui partid (de diferentele de doctrine nu mai vorbesc, nici de programul care cuprinde printre altele: Locuri de munca bine platite si Respectul si transparenta bancilor. Optiunile 3 si 4 nu exista pentru mine din 2 pucte de vedere: partidele lor imi sunt total antipatice (datorita liderilor de partid) si la o cautare a numelor acestor 2 candidati pe google nu gasesc decat informatia ca ei(ele) candideaza pentru Camera deputatilor, informatie care nu ma convinge sa le dau votul meu.

La voi in colegiu cum e? Am incercat sa nu dau nume de candidati sau partide pentru a nu influenta decizia voastra de duminica.

Poate o sa ma injure colegii de blog pt post. Dar fiindca e un blog despre orice, o sa imi las frau liber dorintei de a scrie ceva despre un subiect care ne intereseaza pe toti dar pe care il vedem de multe ori diferit.

Au existat nenumarate contre pe tema asta cu cei cu care am impartit undele sonore timp de trei ani de zile intr-o camera de camin care, desi destul de mica, era dotata cu cel putin patru placi capabile de sunet. Ati ghicit: o sa vorbim putin despre muzica. Rock, pop, hip hop, dance, house, manele, clasica, latino, jazz si techno erau doar cateva dintre genurile in care fiecare aveam melodii preferate, dar care era, in acelasi timp, o sursa de ciondaneli aprinse. Un tablou (incomplet): eu scarbit de manele, Dani nu prea inghite muzica techno, si toti, in afara de mine, nu vad vreun rost in jazz. Din cauza divergentelor, toti eram dotati cu casti care ne ofereau o experienta solitara in fata compozitiilor muzicale impuse de cantaretii favoriti, umilind existenta placilor de sunet care produceau pentru o singura pereche de urechi. Cam asa era cu noi (colegii de camera) si muzica cu mai bine de trei ani in urma.

Sunt tare curios pe unde mai poposesc gusturile noastre muzicale in prezent. Oare care dintre noi am reusi sa convietuim acum cu o singura sursa de muzica? As ruga link catre o piesa pe care ai folosi-o sa zgudui o camera de camin. Probabil asa ne dam seama de (in)compatibilitate. Incep eu:

Ar trebui totusi sa explic si de ce s-ar putea sa ma injure colegii: le amintesc ca aveam cele mai puternice boxe si ca de multe ori incercam sa le dictez ce sa asculte, iar cand incercau sa-si puna piesele favorite la boxele mele eram mai mult decat revoltat – opream muzica. Imi cer scuze. De data asta, promit ca o sa ascult piesele voastre pana la capat.

Am tot citit despre caracterul insuportabil de repetitiv al evenimentelor petrecute in zilele noastre. Dani, Dobrovolski, eu si Bill Murray in Ziua cartitei - foarte multi vorbim despre asta.
Oare ce ne-ar trebui, totusi, ca la un moment dat sa ne trezim reinvigorati de implinire si sperante ca Bill Murray la finalul filmului?
O perspectiva schimbata asupra vietii, o slujba diferita, bani, iubire, prieteni mai multi, cultura?

In cazul meu, slujba are un rol aparte: e echivalentul a 8(+) ore de frecat tenace la mangan in fiecare zi. In conditiile actuale, nu ma multumeste nicio realizare profesionala. Ma numesc Bogdan Mircea si sunt un aproape un robot in relatia cu meseria.
Solutia cred ca se afla in schimbarea radicala (de slujba) si, desi e foarte greu, sperantele imi stau in asta. Dar pana speranta schimbarii nu se transforma in ceva mai concret, o sa continui sa fiu un programator J2EE neimplinit.

As vrea sa stiu de ce credeti ca ne transformam in masini si care ar putea fi solutiile pt a rezolva nefericitul neajuns.
Pt cei care nu se inscriu in ziua cartitei: asteptam sfaturi.